Proof of life

Sau ceva

Saptamana trecuta am fost in vilegiatura pana la Constanta si cu aceasta ocazie am vizitat Cazinoul, pentru prima data dupa renovare si prima data in viata mea.

Superba cladirea si, spre surprinderea mea, chiar frumos renovata. Nu cunosc detalii behind the scenes, nu ma intereseaza politica din spate, sigur sunt discutii despre finantare si nemultumiri tipice. Important e ca mi-a intrecut asteptarile. Art Nouveau, c’est beau!

Las pozele sa vorbeasca de la sine:

La etaj este o expozitie dedicata Reginei Maria, unde se pot vedea obiecte personale, picturi ale reginei si fotografii din diferite momente ale vietii ei. M-a impresionat cutia de argint in care, dupa moarte, a fost depozitata inima ei si trimisa la resedinta din Balcic, in paraclisul construit acolo. Ma gandesc ca pasiunea pentru Marea Neagra corespunde cumva cu dorul pentru tara natala.

E fascinant pentru mine cum o printesa britanica a fost atat de atasata de aceasta tara salbatica - prin comparatie - si a avut un rol atat de important in istoria nationala. Oare de ce strainii apreciaza Romania mai mult decat proprii locuitori? Cred ca e si o obisnuinta sa dai cu sutul in ce primesti si ai, cu ochii numai la ce nu merge, nu e bine etc. Cred ca nemultumirea e boala noastra nationala. Urmata de nesimtire. Sau poate ca cea de-a doua se trage din prima.

La parter era expozitia cu istoricul cladirii (cladirilor - pare se ca au construit mai multe cazino-uri, cel actual fiind a treia iteratie).

Mi a placut citatul dintr un fel de revista Cancan de pe timpuri, in care pare ca ziaristii stiau ceva limba romana, fortau si niste umor si sarcasm. “… urmata de un sobrichet datorita unui nume de locomotiune”. Brilliant!

M a ajutat excursia asta sa mai schimb subiectele de ruminatie. Altfel, lucrez greu si fara spor la vreo 2 lucrari in paralel.

Am multe de scris si in acelasi timp nimic.

Asa ca o sa folosesc ideea Pr Steinhardt, care in Jurnalul fericirii, la final de capitol a scris sectiunea numita Bughi Mambo Rag (n ai cum sa nu iubesti numele asta) unde nota la gramada discutiile ultra diverse ale colegilor de celula. Cred ca e momentul acela in care you zone out intr o multime si pur si simplu esti atent la ce ajunge la tine. Certuri pe fonetica, teologie, istorie, politica, teste de limba franceza sau germana, barfe mondene (se mai numesc barfe daca esti direct implicat?). Si ce e mai interesant e ca le a rescris din memorie. Si ca nu e nevoie de nicio nota explicativa ca intelegi perfect despre ce e vorba.

Asa ca, pentru ca la mine in cap sunt multe debate uri laolalta…

BUGHIMAMBORAG:

Ma incearca niste fiori pe sira spinarii cand aud comentacii care stau cu mana in san pe marginea vietii si decid ei cine e merituos de laude si respect, in timp ce ei se scobesc in nas si baga in gura.

Am vazut the immortal man, filmul sanchi de incheiere a povestii peaky blinders. Nu dau spoilere, dar sunt complet dezamagita, desi echipa de creatie e cam aceeasi. Un film de aproape 2 ore care a trecut foarte repede, nu pentru ca a fost bun, ci pentru ca tot asteptam sa se intample ceva. Punctul culminant n a existat, tot storyline ul a fost extrem de plat + personaje importante lipsa, iar alte personaje complet inutile introduse in plot. Nici n a existat acest film.

Am reusit sa stau cam 2 saptamani fara social media. In unele zile, chiar am lasat telefonul acasa de tot. Si am descoperit ca intr adevar te simti usurat, ca nu mai ai milioane de oameni in aceeasi camera cu tine. E foarte ciudat. Poti gandi mai usor si trece timpul altfel. Nu pot sa cred ca asa era viata mea acum 10 ani. Inca incerc sa gasesc o solutie, cred ca o sa imi iau un Nokia in final.

Am avut o mica crizuta de identitate. Care se continua si acum, dar invat sa traiesc cu ea, sa cooperam, poate asa ma lasa in pace, daca ii dau toata atentia mea. Oare asa e viata de la 30 incolo? Crize de identitate constante si dureri incerte de oase? Bleah.

Raye scos un album nou care este superb si sper sa ii aduca multi bani, ca asta merita oamenii talentati si care muncesc - sa traiasca din arta lor.

Oamenii care se autoproclama empatici imi provoaca urticarie. Intamplator, tot aia sunt cei mai barfitori, razbunatori, lacomi si nesimtiti oameni. Empatia selectiva nu este empatie. A, ca poti actiona contra acestui simt, e altceva. Dar tot ai constiinta incarcata si ai niste limite. Anyway, are cine sa faca dreptate in final, nu e treaba mea. Eu doar am observat, atat in realitate, cat si in online, ca exista multi lupi in blana de oaie care se jelesc public pentru punctaj. Si acolo e alta patologie.

Azi e miercuri. Chiar Miercurea Mare. Eu m-am nascut miercuri (nu neaparat voit). Dar imi place ziua de miercuri. Nu stiu de ce. Asa ca postez azi, poate sparg ghinionul. Plus ca la final de saptamana avem alta treaba. Cine are. Cine nu, aia e, facem ce stim si putem.

Proof of life:

Incheiere cu mesaj/speranta:

P.S. Colectia de print-uri Old Hollywood facute de moi mai sunt online pana la finalul lunii aprilie. Daca va intereseaza, aici link. Daca nu va plac, ganditi va macar ca faceti o fapta buna in Saptamana Mare si ma finantati sa imi iau macar o tastatura, ca sa nu mai scriu ca la scoala speciala.

P.P.S. Sa pui poze in Substack e identic cu Microsoft Word. Cred ca e cazul sa imi fac site.🙄